luni, 9 martie 2020

Sathya Sai Baba si Sergiu Celibidache

MINUNEA DESCOPERITA DE RENUMITUL DIRIJOR ROMAN, SERGIU CELIBIDACHE care spune, " SI EU M-AM DUS LA SAI BABA SA DEMONSTREZ CA ESTE UN ESCROC"...

Eseu preluat din 
„Sublimul dintre furie și seninătate” de Ioan Mihai Cochinescu, în „Tratatul de Caligrafie”, Editura Libertas, 2006, Ploiești.



Cititi articolul de mai jos...
Povestiţi-ne despre Sai Baba. Şi eu m-am dus, dintâi, la Sai Baba, ca să dovedesc că-i un escroc, să arăt că înşeală oamenii, că face semne deasupra paharului şi scoate de acolo tot felul de spirite, o cruce, un Iisus. Erau vreo zece-cincisprezece mii de oameni acolo şi eu mai la margine, printre ei, bântuit de obsesia fenomenologiei. îmi puneam întrebări în legătură cu aceasta. Când, pe neaşteptate, îl văd că ridică braţul şi, privindu-mă înclină capul afirmativ. O coincidenţă? Sau mi-a ghicit gândurile? Aveam să aflu confirmarea la prima mea întâlnire cu el. Ştia. Găsea firesc lucrul acesta. Era în gândul meu. Mi-a spus: când cuvântul atinge hârtia, e pierdut. Cea mai mare grijă trebuie să avem pentru cuvântul din gândul nostru. Dirijorul îşi descheie cu emoţie nasturele de la gât. Eu sunt creştin, sunt ortodox, Baba, i-am spus. Ştiu, mi-a zis şi, deschizându-şi pumnul, mi-a dăruit această cruce de argint şi un inel, care de necrezut, era tocmai potrivit pentru degetul meu. Şi acest inel era cald. Vă spun toate lucrurile astea, pentru că şi eu am fost ca voi, eram curios. Am văzut peste două sute de minuni. Dar nu acesta este esenţialul. Sai Baba mi-a dat echilibru, pace, încredere. Credinţa e totul. Trebuie să ai acest fanatism: cred! Cred în asta! Atunci reuşeşti. Când am plecat în Germania, eram cel mai sărac student. Am descoperit un fel de ştiinţă, a plantelor sălbatice comestibile. Tăiam câte trei kilograme de ierburi, adăugam sare, lămâie, ulei. Asta mâncam şi uite, am toţi dinţii în gură şi-acum şi-s sănătos. Râde cu poftă. Aveam treizeci şi unu de ani când am primit prima marcă. N-am abandonat. Am crezut. Cineva dintre cei prezenţi face observaţia că a dirijat Brahms altfel decât s-a impus, prin tradiţie. Mina Dirijorului se înăspreşte, încearcă o ironie. Ce vorbeşti, domnule! La ce cânţi mata? La contrabas, vine răspunsul. Şi eşti aşa de mic? Da. Şi cânţi la un contrabas normal? Cei din jur se amuză. însă Ironia încearcă să mascheze furia. Tradiţie în muzică? Nu, zău? Domnule, bucata muzicală nu există! Se naşte de fiecare dată! Cine se sprijină pe tradiţie, sunt impotenţii! |ştia zic: ah, ce-aş face şi ce-aş drege! Cum vreţi să faceţi muzică dacă nu ştiţi nimic? Nu-i vina voastră, asta vi se spune, asta faceţi. Notaţi tot, ca ziariştii! Am auzit că eşti un pianist bun, se răsuceşte fără veste spre Dan Grigore. Da, încerc să fiu, murmură pianistul vizibil tulburat. Să-l ascultaţi în concert! lansează cineva o invitaţie. Să merg la concert e pedeapsa vieţii mele, zâmbeşte Dirijorul. Mai bine m-ar închide partidul comunist. Dac-ar fi să aleg între cinci ani de puşcărie la comunişti şi invitaţia la un concert cu Brediceanu, aş alege puşcăria. Se râde mult. El lasă privirea în jos, faţa îi este destinsă în zâmbet. A obosit? Nu, nu sunt obosit. întrebaţi-mă. Dar privirea i s-a stins. E iarăşi departe în stele. Mă retrag, încet, păşind de-a-ndăratelea. Disting vocile, ca pe un murmur continuu. “Purul fapt de a lăsa să ţi se rostească prezenţa zeului”. Ce ne determină să refuzăm acest dar? Chiar suntem captivi pe veci ai Peşterii? I-aş mai fi spus: noi nu cutezăm încă să gândim cum va fi fiind Strălucirea. însă, arătaţi-ne, măcar, Drumul. Măcar Drumul. Dacă plecaţi de la noi, vom rătăci. Dacă plecaţi, Dumneavoastră ne luaţi Raza. Şi anume, tocmai Raza-de-lumină. Şi, astfel, nu numai că nu vom şti niciodată dacă suntem la începutul Drumului sau la capătul lui. Nu vom şti nici dacă suntem pe un Drum. Nu vom şti nici măcar dacă există un Drum. Şi-a ridicat ochii şi m-a privit, din nou, cu nesăvârşită blândeţe, prin fanta de lumină dintre noi, mişcătoare, stroboscopică, efect al mişcării celor ce-l înconjurau. A închis pleoapele, încuviinţând. Freamătul trupurilor, legănarea şi neastâmpărul lor, au curmat violent legătura privirilor noastre, precum căderea de plumb a unei cortine, în falduri grele, bogate arar unduind. Stârnire de umbre de catifea.